cum sâmburele-n piersică se încarnează,
să simt acelaşi flux curgând în vine,
şi pielea mea pe osul tău cum se aşează
Şi aceeaşi inimă în piept s-aud cum bate,
chiar gândul tău sa-l pot gândi aş vrea,
să nu mai macin ploi, să-ndur singurătate,
un tot să fim, privirea mea, a ta…
Să fim aşa: acelaşi fruct pe-o creangă,
acelaşi sânge şi acelaşi vis rebel,
să simt cordonul cozii ce ne leagă,
pe-acelaşi gând, şi tu, şi eu.
Să simt cum mâna ta striveşte cerul,
cu degetele mele albe devenite ţie,
cum trupul tău reface roşu mărul
pe care mi l-a dat jumate’ mie.
M-aş arunca în ochiul tău bătând in verde,
ca iris să-i devin, lumină vie
lumina lunii ce nu s-ar mai pierde,
ne-ar priveghea în marea nebunie.
Să te aud vorbind prin gura mea,
pe talpa mea să-ţi sprijinească pasul,
să nu se ştie dacă suntem el sau ea,
la fel să ne măsoare şi să ne bată ceasul…
No comments:
Post a Comment