din praful roşiatic culeg o fărâmă
de inimă ca un petec colorat,
de textilă spălată prea des,
urmele atâtor culori, se mai ghicesc,
pe faţa supărată a acestui petec de carne,
Ştiu, inima e doar un muşchi,
dar se tot aude când bate, că mai bate,
şi se simte, mai jos, aşa, pe undeva
spre ombelic, e o axa ciudată, un zvâc,
Pune mâna să simţi cum se zbate, acolo,
acolo unde e locul ei, pe medianele dintre
dorinţă şi realitate, şi pare totusi,
că ai înghiţit un ceas vechi ce acum măsoară
timpul din stomacul tău, ca un căpcăun,
care vrea să te devoreze începând dinăuntru
spre dinafară...
Mi-a obosit auzul de atâta alergătură şi mă dor
ochii de atâta zgomot cât poate ţipa bucăţica asta
care nu oboseşte niciodata să doară, bate în piept,
bate ca şi când ar înfige cu luciditate
un cui în faldurile raţiunii: uite, eu exist, şi bat,
deci exist.
Mă abat de la drum,
când ajung în faţa ta, deschid pumnul să-ţi arăt,
minunea ghemuită cald în podul palmei mele,
tresărirea din străfundurile tale e confirmarea
şi sentinţa, am plecat mai departe, cu mâna goală,
ca bătrânul rege Lear…în ochii tăi am văzut
spaima şi moartea...acoperă-i cu petecul acela decolorat
pe care ţ-i l-am dăruit într-o clipă de nemurire...
No comments:
Post a Comment