M-a apucat și pe mine, patriotismul de duzină, așa,să nu mă dezic de gena românească, profundă și vizibila și de pe Marte. M-am trezit cu chef să postez pe fb( a nu se confunda cu "foarte bine" de la școală) ceva muzică românească și să fac urări. După ce m-am trezit de-a binelea, fenomen care în general este în desfășurare de la a doua cafea în sus, lent și progresiv către static, m-a lovit conștiința...ca trenul: dar ce mama mă-sii fac eu aicea?! Sunt român azi în mod special,o simt în sânge și-n urina, vorba unui amic, mai rău pe ziua de azi,calendaristic, când de fapt azi a venit iarna...tot în calendar. Și mi-am intrat în modulul de Crăciun, am început să văd numai brăduți și luminițe în fața ochilor. Și nu, răspunsul este negativ, nu ma droghez, așa sunt eu.
După care mi-a fost rușine. Pur și simplu. Iubesc țara aia, dar nu sunt mândră, nu mai sunt, nici nu știu cum să pun mai bine în propoziție starea aceasta. O iubesc pentru că acolo sunt persoane dragi sufletului meu, o iubesc pentru că e leagănul copilăriei și numai ascultând "Suita Olteneasca" a lui Zamfir- nu e a lui personală, dar ce bine le zice! -ochii mei se umplu de lacrimi, o văd pe bunică-mea, Dumnezeu să o ierte(dar de ce să o ierte, nu cred că a dus o viață de neiertat, dar așa vine vorba...) în bătătură, văd ulița copilăriei, copilăriei mele, nu cea a lui Ionel Teodoreanu, îmi miroase brusc a vară în prima zi de iarnă, pentru că vara mergeam la bunica, și mă rușinez, iară...O iubesc, fără să fie nevoie de explicații, iubirea nu se explică, se simte...Nu sunt mândră, dar nici nu îmi pare un titlu de glorie, e țara mea, pur si simplu! La mulți ani,România!
No comments:
Post a Comment